mon

Cum ai putea să nu te superi pe faptul că eşti manipulat? Cum ai putea să te superi pe faptul că eşti manipulat? E drept, nu te anunţă nimeni în momentul zero al venirii tale pe lume că urmează să ţi-o iei cu vârf şi îndesat de la unul şi altul, de la prea mulţi şi prea neoameni, dar mai abili în a prinde din mers setul de legi în vigoare. Nişte jucători prinşi la rândul lor în sfori, într-o ierarhie despre care nu vom şti niciodată prea multe, oricât ne-ar pasiona teoriile conspiraţioniste şi oricât de docili ne-am arăta în a descifra viitorul pe o rază de câteva străzi, câteva state, poate chiar câteva continente – deşi astfel de caractere vizionare nu prea au ce căuta în prim planul vieţii sociale, cu atât mai puţin în datele prezentului nostru.

Există oare printre noi asemenea spirite lucide, în stare să sintetizeze numeroasele tomuri de evenimente, încrucişări de destine, şi scheme bine puse la punct în puzzle-ul numit Istoria ultimelor decenii? Un cineva care nu îşi spune analist politic, sociolog, doctor în ştiinţe, reuşind să ne capteze atenţia distrasă în direcţii a căror lipsă de sensuri ne apasă şi ne îndepărtează de esenţe? E un scenariu utopic, fireşte, condiţiile unei asemenea apariţii într-un program televizat, de pildă, sunt total potrivnice “obiceiurilor casei”. Ar putea fi luat în seamnă cel mult pentru o eventuală atitudine considerată excentrică, pentru această prezenţă extraterestră, stimaţi telespectatori, pentru senzaţionalul unor mesaje din start răstălmăcite de prietenul dumneavoastră-televizorul.

Cu greu mai dialogăm la un nivel de coerenţă peste mediu. Dacă acel om există undeva şi ar fi capabil să ne ofere pentru cinci minute o mostră de limpezime, să ne seducă printr-un limbaj demult ieşit din uz dar încă familiar şi să nu ne abandoneze prea brutal în realitatea bufonariadei, poate am găsi un soi de leac menit măcar să ne uşureze de disconfortul aberaţiilor fără sfârşit. Dar probabil am uita foarte repede. Sau am încadra datele experimentului într-un tipar oarecare, unul din multele care uniformizează, neagă, înfierează, reduce totul la scheme superficiale împiedicând în cele din urmă Recunoaşterea. Pentru cei care urlă că sunt manipulaţi, dar şi pentru manipulatorii dornici de perfecţionare, găsiţi-vă timp pentru o lectură excepţională: Gustave Le Bon, Psihologia mulţimilor.

Două pleoape ale mele. Şi două ale tale. Se lasă noaptea peste ele ca într-o poezie ce nu mai e la modă. Şi luna face parte din ea, sfertul de lună vizibil ochilor tulburaţi ai pământeanului; crescând până la jumătate şi până la cercul perfect, într-o zi, cândva. Acelaşi ritm de mii de ani. E o copilărie? Şi dacă aş spune că aerul rece al nopţii se lasă îmblânzit de-o amintire cu flori de vară, tot copilărie s-ar numi? Una în plus. Gândeşte-te la raza de linişte şi va fi a ta. I-am dat adresa exactă şi i-am făcut vânt. Nu avea reţineri, va ajunge repede. Noapte bună, minune!

De ce nu ne mai implicăm? Pentru că sunt prea multe cazuri, prea multe veşti proaste, prea multe titluri de-o şchioapă care îţi zgârie simţurile. Timpul e prea scurt pentru o triere cât de cât corectă. Şi atunci abandonăm, cu motivaţia clasică sub formă de cerere: Subsemnatul... cu funcţia de... cu domiciliul stabil în... declar pe propria-mi răspundere că sunt doar un om. Încă îţi mulţumesc cu anticipaţie, mâine s-ar putea să te muşc, e mai eficient pentru stabilirea graniţelor între ţara sufletului meu şi ţara sufletului tău.

Pentru că o turmă de guri behăitoare îţi strigă în cor să fii mai bun şi drept model îţi pun răul în faţă, fără pic de corectură, că doar nu suntem la şcoală. Cu creierul cel evoluat să judecăm singuri şi să găsim măsura cea bună pentru a deveni mai buni în arealul nostru sfinţit cu bunătatea horelor noastre frăţeşti.

Pentru că implicarea e un termen electoral, fals ecologist, dătător de greţuri în mai toate contextele în care este folosit. Aş putea să-l reabilitez şi chiar asta fac de câte ori întorc privirea de la mormanul de rahat care a atras multe, foarte multe musculiţe IMPLICATE. Pardon, muşte. Musculiţele sunt pentru oţet şi pentru balul mascat de la grădiniţă, când copilul îţi spune: mamă, ce-ar fi să mă costumez într-o musculiţă, dar nu din aia murdară, una mai simpatică, preocupată exclusiv de zborul din plăcere, nicidecum de explorarea siturilor arheologice din caca.

Pentru că vorbim prea mult şi facem prea puţin, dar asta aşa, mai mult ca teoretizare, în niciun caz ca autodenunţ. Păi unde am ajunge în stilul ăsta? Şi pentru alte motive, unele chiar personale.

Păpuşile stricate nu se simt nicicum. Nu le e nici mai bine, nici mai rău decât atunci când erau tinere şi frumoase, cu ochişorii lucioşi, cu buzele roşii perfecte. Sunt doar nişte păpuşi în care te vezi pe tine într-un moment, ca într-o bulă a timpului, recunoscând cu detaşare locuri, oameni, obiceiuri, propriile greşeli, impardonabilele lor greşeli. O cârpă prăfuită şi una din figurile în serie care te sfâşie tocmai pentru că se încăpăţânează să-şi păstreze datele de fabricaţie. Peste ele stau praful, căzăturile accidentale şi cele deliberate, culori şterse de timp pentru a fi remarcate ca atare de tine, cel viu, pregătit pentru o nouă constatare. Sau luat prin surprindere? Păpuşa ruptă îţi şopteşte povestea împlinirii ratate, povestea paradisului pierdut; chipul ei se strecoară în învălmăşeala micilor coşmaruri, oglinda temerilor. Vei scăpa încă o dată, gândind poate la răceala pământului de pe morminte, apoi la brazdele care parcă au prins viaţă pe câmpuri şi respiră aburii dimineţii, legănaţi între fiinţă şi nefiinţă.

... din Golful Francezului, de Daphné du Maurier:

- Mă întreb, spuse francezul, oare când s-a rătăcit omenirea prima dată, când au uitat oamenii să mai trăiască, să iubească şi să fie fericiţi. Fiindcă, Doña, era odată un lac ca acesta în viaţa fiecăruia.

- Poate că a fost o femeie şi ea i-a spus bărbatului să clădească o casă din trestii şi apoi o casă din lemn şi una din piatră. Şi au mai apărut alte femei şi alţi bărbaţi şi în curând n-au mai fost nici dealuri, nici lacuri, nimic în afară de nişte căsuţe rotunde din piatră, toate la fel.

Bună, Hamlet. Am câteva cranii pentru tine şi monoloagele tale. De rostit pe buza mormintelor, pe buza prăpastiei, pe buza civilizaţiei. Sunt sigură că motorul care acum face scandal afară te-ar incomoda puţin, dar ai trece peste şi plecăciunea finală ar fi la fel de glorioasă. Mai ieşi o dată din scenă şi pentru mine, pentru lumea la care nu ai visat vreodată în nopţile tulburi de la castel, cu tot spiritul vizionar şi tot adevărul rostit în mii de rânduri de atunci. Mai spune-mi o dată cum e cu firea lucrurilor şi cu refuzul firii, cu oamenii şi cu duhurile, cu jocurile vieţii şi cu vieţile morţilor. Voi încerca să te salvez. Nu de la moarte, asta e imposibil, milord. Dar de la mofturile ingrate ale contemporanilor mei, da, aş putea.

Mare parte din creier ne este ocupată de gândurile-titirez. Ştii tu, gândurile alea care nu merită atenţie şi tocmai de aceea fac pe insistentele. Se plimbă încoace şi încolo ca să se afle în treabă. Şi tu le spui: titirezilor, hai, valea, că sunteţi praf şi pulbere, puişori, da' ce v-aţi găsit acum să mormăiţi pe la colţuri...

Odă pentru ziua de vineri: bine că ai venit, te-am aşteptat cum aştepta marinarul fluxul şi refluxul pe vremuri. Afară este lună nouă, horoscopul pe 2010 e de părere că ar trebui să-mi programez o şedinţă la mare, insistă pe destinaţii cu nisip. Iar planetele se vor alinia pentru a-mi facilita chiar şi o vizită peste Ocean. Îmi povestea un domn despre cât de mult aşteaptă plecarea în SUA, definitiv forever and ever. Atât de departe?, l-am întrebat. Atât de departe, mi-a răspuns. De tot, de tot? De tot, de tot. Bye bye atunci.

Unul din gândurile-titirez dansa rumba în timpul cinei. Era despre ştirea cu chiflele din Timişoara, ambalate în pungă de plastic împreună cu un şoricel nevinovat. La masă ţi-ai găsit, titirez bou? Rumba-patinaj artistic. Aluat pufos, şoricei şi restul micilor secrete de bucătărie pe care e mai bine să nu le ştii. OPC-ul zice că nu-i poate controla pe toţi, pe toţi ăştia, pe toţi ăştia producătorii, pe toţi ăştia care îşi bagă picioarele în pâinea mea. Odată am găsit un păianjen presat pe o sărăţea, era prea mare pentru un bob de chimen, deci l-am studiat cu atenţie şi i-am numărat picioruşele dislocate, unu, doi, trei...

Odă pentru ziua de vineri: drăguţ din partea ta că ai venit, vom rezista, vom triumfa, vom evada la vară, printre valuri, în călătoria prezisă de horoscopul preventiv al lui 2010. Anul Tigrului. E bine, totuşi, că nu se aude Happy New Year de la Abba, ar fi stricat seara de vineri, oda şi echilibrul titirezilor în univers.

Încă un caz de sinucidere la copii. Oricât ai încerca să înţelegi, nu-ţi iese. Copii care aleg să-şi pună capăt zilelor... Teama şi disperarea insuportabile... Un pui de om îşi ia zborul spre moarte. Un zbor frânt dincolo de-o fereastră, un ştreang improvizat în jurul gâtului delicat. Cum poate alege un copil o moarte atât de violentă? Cum poate alege un copil moartea? Cum ajung gândurile negre şi dezamăgirile primilor ani de viaţă să se adune toate, iar el sărmanul să nu găsească un punct de sprijin nicăieri în jur? În casă locuieşte cu nemernici care nu ar trebui să aibă dreptul de a face copii. Sau poate îşi încheie socotelile cu viaţa tocmai de dorul lor, câteodată îi despart mii de kilometri. Afară e lumea care nu-l vede şi nu vrea să-l ştie.
Tu ştii ce mai face copilul tău?

Zi clasică de toamnă. Umezeală, oameni care au dormit prost, câini jigăriţi oferind în plin centru al oraşului spectacolul sublim al împerecherii. Un asfalt tango cu prea mulţi masculi şi o căţea curtată în disperare. Din când în când mai tresară la claxoane, îşi latră rivalii şi rânjesc la potăile din afara grupului, care visează şi ei la o partidă cu doamna. Nicio şansă. A făcut ravagii în cartier, s-au strâns în jurul ei ca muştele, dacă mai îndrăzneşte cineva să se apropie, se lasă cu scandal. Doamna va rămâne în curând cu burta la gură. Prima fătare, a doua? Cine ştie. O aşteaptă vremuri grele. Hingherii, iarna, puii niciodată sătui, foştii curtezani înrăiţi de foame şi frig, supravieţuirea...

În goana autobuzului, afişele electorale parcă alcătuiesc o carte cu poveşti scrise prost şi ilustrate în absenţa unei logici minime de aranjare în pagină. Clasica zi de toamnă înrăutăţeşte perspectiva, îngroaşă percepţiile până la absurd. Unele au fost puse la pământ de vânt şi ploaie, guiţă şi acolo, static, cu mutrele în bălţi, cu sloganurile năclăite, îşi merită soarta. Între cele rezistente la intemperii, cel mai bine stau băieţii cocoţaţi pe stâlpi. Îşi dau rândul politicos, fără spaţii libere - disperarea e mare. La ei n-au putut ajunge mâinile criminale, sunt intacţi.

În schimb, pe ziduri şi porţi, actele de vandalism abundă. Cele mai afectate părţi ale corpului sunt ochii şi gura. Asta în condiţiile în care fotografiile înfăţişează de regulă busturi. Mă întreb cum ar fi fost dacă onorat candidatul s-ar fi tras în poză din cap până-n picioare. Ei, să fi văzut atunci operaţiunea Castrarea. Uriaşul a fost răpus în ciuda dimensiunilor sale extravagante. Unul din bannerele agăţate de zidul unei case a încasat câteva lovituri furioase. Este ferfeniţă. Lucrătură din cuţit, cu patos, cu descărcări electrice.

Aceiaşi „ei” care în unele momente chiar te lasă indiferent, nu mai simţi dezgust, ură, nici revoltă, nici resentimente. Treci pe lângă, cu o pâine într-o plasă şi te gândeşti aiurea la un simbolic aparat xerox care munceşte zi şi noapte, multiplicând acelaşi chip pe tone de hârtie şi plastic. Apoi un aparat şi mai mare pentru cearşafurile cu chipuri supradimensionate. Apoi surprinzi feţele obosite ale oamenilor de pe străzi, sute de fotografii în mişcare, credibile şi incredibile. Clasic. November rain, pain, vain…