În aşteptarea cuvântului care să spargă gheaţa, privesc literele tastaturii într-un fel "nou", aşa cum privesc copiii semnele neştiind să le citească, să le aducă împreună... E o comparaţie forţată, nu-mi amintesc mai nimic din copilul care-am fost înainte să învăţ semnele. Dar acum mă uit la ele cum stau înşirate, fiecare într-un pătrăţel. E aproape glumeaţă treaba asta, una din glumele care lasă loc de cinşpe lacrimi, câte şapte virgulă cinci pe fiecare obraz (şi ăsta e tot un banc, bancul cu Alinuţa sadica şi echilibrul precar). Sunt câteva lucruri care m-au mâhnit săptămâna asta şi e doar marţi. Sunt câteva lucruri care m-au mâhnit viaţa asta şi e doar 30,83. Parcă ar creşte copaci în mine, unii cu rădăcinile în tălpi, alţii cu rădăcinile în cap; se întâlnesc undeva la jumătatea drumului - ce-şi spune inimă. Şi merg aşa, foşnind, şi-mi strig pădurea... sau îi şoptesc (totuna): Pădureoooooooooo!

Am avut şansa de a asculta pe viu expuneri de genul celei de mai jos, direct de la autorul lor pentru care am un respect deosebit, în calitatea sa de scriitor, profesor şi mai ales OM (un om de o discreţie şi o eleganţă cum rar întâlneşti chiar şi în mediul universitar; aceasta s-a vrut a fi un fel de subtilă ironie). Fie că era vorba de Literatură universală, Istoria teatrului universal sau Estetica artei spectacolului, cursurile lui Mihai Sin aveau ceva aparte, ceva ce - de ce să nu notăm - putea lesne plictisi genul de student care vrea să facă şi el o facultate, chiar dacă nu ştie prea bine de ce a ales-o tocmai pe asta. Faptul că mi se întâmplă destul de des - atunci când scriu sau doar îmi dau curajul să scriu, precum şi în alte situaţii de viaţă - să mă întorc la o idee, la un fragment din acele cursuri, aş îndrăzni să spun chiar la o stare mentală (şi nu sunt cuvinte mari) generată de întâlnirea cu nişte idei atât de bine formulate, structurate şi sănătoase (în sensul adevărului, acel adevăr pe care, dacă veţi avea mintea suficient de odihnită şi curiozitatea să parcurgeţi textul următor, nu se pune problema să-l alegem sau să-l lăsăm deoparte pentru mai târziu, el se impune, singurii care au de câştigat sau de pierdut suntem noi, oamenii de azi şi dintotdeauna, fiecare cu principiile, scrupulele, moralitatea sa ori lipsa lor), îmi dă convingerea că ele n-au fost simple cursuri, urmând mai mult sau mai puţin o programă şcolară, ci au însemnat o direcţie de luat în seamă pentru oricine dă semne că îl paşte o anume mâncărime în buricul degetelor; şi mai mult de-atât, conştiinţa cuvântului rostit nu atât de dragul formei, cât al fondului. Îmi amintesc perfect unul din primele cursuri de Estetica artei spectacolului şi chiar vizualizez acea pagină format A4 pe care am notat mare şi răspicat două banale întrebări:

CUM SPUNEM? 

CE SPUNEM?

cu o întreagă pledoarie pentru acel CE, umilit de nenumărate ori în artă, fie că e vorba de literatură, teatru, film, pictură etc. Umilit este, în fapt, publicul receptor, întărâtat, zăpăcit, sufocat de forme şi diforme, dacă putem substantiviza, şi pseudoconvingeri ale atâtor artişti, deveniţi de la un punct maeştri, iar acest punct înseamnă din păcate doar o vârstă, nimic mai mult. Sunt atâtea de spus... Cursurile lui Mihai Sin mi-au sudat legătura cu Dostoievski, Soljeniţîn, Tolstoi, Mann, Hesse, mi-au făcut cunoştinţă cu Bergman, Tarkovski, Trakl, m-au obligat să-mi pun întrebări asupra Marii Arte şi să abandonez acea naivitate a tânărului care în foamea lui de cunoaştere, scapă din vedere lucruri esenţiale. Poate că, mai devreme sau mai târziu, acel tânăr va reuşi să-şi regleze din "instinct" propriul barometru interior, să priceapă cum stau lucrurile de fapt şi ce-i rămâne de făcut, dar dacă viaţa îţi scoate în cale un Profesor, cu atât mai bine, ai câştigat timp preţios de partea ta, ai grijă de faci cu el!

Dar mai bine să "predăm legătura în teren". Am mai postat pe blog fragmente din cărţile lui Mihai Sin, inclusiv din volumul de publicistică Cestiuni secundare. Chestiuni principale, apărut la Editura Eminescu, în 1983. Voi continua să-l citez şi să-l (re)citesc. E un scriitor care m-a convins şi ale cărui cărţi vi le recomand cu drag. Cele mai recente apariţii sunt romanul Quo vadis, Domine? (reeditat de Nemira în 2007 şi Marea miză, o lucrare excepţională şi atât de puţin recenzată chiar şi în presa literară care ar fi trebuit să-i acorde toată atenţia, publicată, de asemenea, la Nemira, în 2008. Nu vreau să comentez în vreun fel politica editurilor, implicarea lor în promovarea produselor (proprii), dar aceste cărţi merită o soartă mai bună decât au avut până acum. Oamenii care mai citesc cărţi, trebuie să le citească. Oamenii care nu se lasă păcăliţi de curente, trenduri, care caută o direcţie în toată nebunia societăţii româneşti şi a dezordinii mondiale în ultimă instanţă, care pot deosebi gargara de substanţă şi valoarea de impostură, care îşi expun decent, ferm convingerile şi nu abdică de la ele în funcţie de vremuri, puteri şi opoziţii, ştiind că nu le va fi deloc călduţ, acei oameni trebuie să le citească. Vestea e pe jumătate bună, pe jumătate proastă. 8,5 ron. Atât costă cele două volume ale romanului Quo vadis, Domine? în acest moment pe site-ul editurii. Şi alţi 8,5 ron pentru Marea miză. Nu mi-am propus să fac reclamă nici scriitorului, nici editurii, sper că aţi înţeles ideea.

Şi acum... despre duplicitate, doamnelor şi domnilor. Un material publicat de Mihai Sin în 1979 (când nici nu eram pe lume). De actualitate. Maximă.

     Duplicitatea a fost, este şi va rămâne un subiect "gras" pentru scriitor, fie el poet, dramaturg sau prozator. Aş spune că mai ales proza, prin caracterul ei proteic, oferă mari posibilităţi de tratare a duplicităţii ca specificitate a omului dintotdeauna. Teritoriu vast, plin de hăţişuri, duplicitatea ca problematică a literaturii a fost abordată, firesc, în atâtea feluri, de la condamnarea tăioasă, pamfletară, până la privirea îngăduitoare ca o acceptare, de la atribut strict individual până la atribut generalizator, aparţinând unor macrogrupuri sau chiar unei societăţi întregi. [...]
     Proza realistă sau cea apropiată de naturalism (înţelegând prin "realistă" sau "naturalistă" cele câteva caracteristici arhicunoscute, pentru că discuţiile asupra celor două concepte vor continua, fără îndoială, la nesfârşit), au avut în duplicitate un câmp de investigaţii întreprinse îndeobşte "conştiincios", cu rigoare sau "exactitate" clinică şi aproape că nu există roman care să aibă cât de cât valoare şi în care să nu apară unul sau mai multe personaje "duplicitare". Marea problemă a prozatorului mi se pare a fi, din acest punct de vedere, nu redarea, transcrierea sau descrierea într-un fel sau altul a duplicităţii, chestiune ce ţine de forţa şi arta autorului, ci aceea a descifrării "mecanismului" ce generează duplicitatea. În această privinţă, forţa, talentul, arta, rămân insuficiente sau neputincioase în absenţa unei alte calităţi, nu o dată neglijată sau negată, aceea a calităţii morale a scriitorului, a conştiinţei sale artistice. În absenţa moralei în literatură, totul devine imprecis, totul se poate demonstra şi motiva, cu cinism sau superficialitate, ezitările sau poziţia de giruetă a scriitorului provocând confuzie şi concesii ce înseamnă, cel mai adesea, "jumătăţi" sau "sferturi" de atitudine, "atitudine" ce sfârşeşte prin a se anula. Nu înseamnă că autorul trebuie să opteze pentru cealaltă presupusă extremă, aceea a unei intransigenţe fanatice, iacobine sau de altă nuanţă. O astfel de atitudine l-ar transforma pe scriitor într-un fals tribun, individ justiţiar şi posesor de adevăruri unice, "profet" crezând cu obstinaţie în menirea sa de a schimba oamenii şi lumea. [...] Fără a absolutiza acel "rol educativ", uşor de transformat în orice, şi fără a nega acel rol educativ pe care poate să-l aibă literatura, pe lângă celelalte arte, scriitorul nu pare să aibă de ales, calea de mijloc, cea mai bună, fiind credinţa în profesiunea sa şi în sensul scrisului său, dorinţa de a spune cinstit ceea ce lui i se pare a fi adevărul despre lumea în care trăieşte. Iar când acest adevăr e abordat cu adevărat cinstit, chiar dacă va intra în conflict cu "adevărul" altuia, dovedindu-se până la urmă a fi un neadevăr, nimeni nu-i va putea reproşa reaua credinţă. Pentru că, iată, una din infinitele feţe ale duplicităţii, şi încă una care nu e deloc benignă, ci monstruoasă, e această rea credinţă, prezentarea deliberată a neadevărului drept adevăr, siluirea adevărului, "sorcovirea" lui, botezarea sau rebotezarea lui. [...] Un prozator obstinat ani de zile în credinţa că spune tuturor adevăruri implacabile şi infailibile, dovedind în acelaşi timp abilitate şi josnicie în "jocuri de culise", nu poate fi privit îngăduitor, în cazul în care aduce prejudicii morale altora. [...] Duplicitatea, vai, de care ne e atât de teamă, pe care o detestăm, nu poate fi evitată prin transformarea noastră în indivizi angelici, neprihăniţi. Cum nu poate fi evitată nici prin încorporarea ei în "normal", în "totul e cu putinţă", în "azi cu răul, mâine cu binele, poimâine mai vedem". Orice s-ar spune, în absenţa dimensiunii ei morale, arta îşi pierde ceva din măreţia esenţei sale, chiar dacă absenţa e suplinită de o inteligenţă şi un talent diabolic de sclipitoare. [...]
     Acum câteva zile, pe stradă, am fost martorul următoarei scene: un câine, corcitură puternică de câine lup şi ciobănesc, s-a repezit sălbatic asupra unui alt câine, un mops. Numai că lupta n-a avut loc, pentru simplul motiv că fiecare câine era ţinut din răsputeri, în lesă, de stăpânul lui. "Da", zise stăpânul mopsului, un om încă tânăr, "aveţi un câine puternic, al meu n-are prea mulţi ani, dar l-ar omorî pe-al dumneavoastră, să ştiţi". "Cu siguranţă", zise celălalt, un om înfofolit, mai vârstnic, cu paloare bolnăvicioasă, încă descumpănit de situaţie. Apoi, revenindu-şi: "Numai că, ştiţi ce? Eu cred că până la urmă ar fi câştigat medicul veterinar". "Se poate", veni răspunsul, uşor dispreţuitor, "dar ar fi câştigat de la o singură parte". Apoi au plecat şi, cum mergeam în direcţia celui cu mopsul, am spus doar atât, ridicând din sprâncene: "Ei?!" Omul mă privi o clipă, pe urmă îmi răspunse aţâţat, lăsându-mă fără replică: "N-aţi văzut? Era prea gras, n-avea nicio şansă". Animalele se potoliseră, cel puţin mopsul părea liniştit, însă încordarea şi o doză de violenţă colcăiau încă în stăpân.
     N-am spus o fabulă, nu vreau să trag o "morală", însă nu-i mai puţin adevărat că, în absenţa unei lupte loiale (citeşte confruntare de idei, polemică în sensul curat al cuvântului, veşnica bătălie valoare-impostură etc.), în viaţa literară există destui inşi ce proclamă victorii sau înfrângeri literare după "criterii" cel puţin absurde: "e băiat bun", "de-al nostru", "agreabil", "nesuferit", "orgolios", "nu se ştie, n-ai de unde să-l apuci", "îl cunosc", "nu-l cunosc", "de unde sare iepurele", "ăsta e prea băgăreţ", "ăsta e un mototol", "mi-a trimis (sau nu) cartea", "şi el m-a lăudat", "ăsta m-a înjurat", "să-i vină rândul, e încă tânăr, n-are nici 40 (sau, după caz, 50) de ani", "abia a scos cinci-şase cărţi, mai are timp". ş.a.m.d.
     Iar între timp, adevăraţii beneficiari ai confuziei valorilor sunt impostura, lichelismul, amatorismul, lăbărţându-se, prinzând cheag, până când vor putea asmuţi ei înşişi câinii, cu lesă sau fără lesă.

(Poveste cu un mops şi o corcitură puternică, 1979)

Lucrurile sunt foarte amestecate. Plouă nervos, câinii fumează ţigări ieftine, arnica şi gălbenelele se întrec în explozii de boboci la fereastră... Un tip nebun (beat?) umblă cu maşina prin cartierul pustiu şi murdăreşte aerul serii cu imnuri electorale jenante, apoi se dă jos şi scuipă într-o portavoce defectă lucruri lipsite de sens. Rămâne parcat treizeci de minute, cu nişte cârpe agăţate de maşină în chip de steaguri. Un film de groază foarte prost ajuns de-abia la jumătate. Apoi gândurile, câte zece, câte o sută pe o ramură de minte obosită. Ego-ul se leagănă într-un hamac, cu un ochi închis, celălalt pe jumătate deschis; zâmbesc şi îi spun de la obraz: Culcă-te, boule, nu vezi că sunt singură între patru pereţi? N-ai să pierzi nimic, reluăm mâine, şarpe bou!

Trecem prin vieţile oamenilor şi oamenii trec prin vieţile noastre. Şi fiecare întâlnire înseamnă ceva, acum sau mai târziu; cu toate momentele ei, cele care ni s-au părut că se leagă cumva şi cele proaste sau de prisos, cărora nu le-am găsit "utilitatea", nici termenul de comparaţie. Sunt atât de amestecate lucrurile şi e atât de mare nebunia celui care vrea să-şi numească într-un fel strict secvenţele, rolurile, monoloagele, intrările şi ieşirile din scenă, încât ar merita o palmă la fund, cum primesc copiii când afişează mici aroganţe, probând identităţi, căutând semnificaţii imediate.

Porţie mică, am promis. De fapt nu, n-am promis, dar atât îmi e îngăduit acum, n-aş putea să explic.

Era o dimineaţă perfectă. Cu soare, cu verde, cu păsări, cu linişte. Ca orice perfecţiune, şi aceasta durea un pic, în perspectiva acelui viitor apropiat când vei fi traversat şoseaua şi vei fi lăsat în urmă verdeaţa cu păsări, cu linişte. "Verdeaţă"... ce cuvânt! Ba e cu salată, mărar, pătrunjel, ba se desface din rugăciunea pomenirii morţilor: "în loc luminat..." Era o dimineaţă perfectă în care vorbeam despre moarte cu acea relaxare specifică anilor, dar şi cu nevoia nerostită de a cădea de acord asupra unor lucruri, ca să ştim o treabă, măi, semeni! Fiecare vorbea despre morţii lui şi durerile rămâneau bine ascunse după vorbăria asta care, cum spuneam, era ceva mai mult decât o conversaţie de duzină. Vrăbiile mârâiau, graurii se căutau prin verdeaţă, răbdători. Uite un şotron de cretă! Dacă o să vedeţi la ştiri cazul unei tinere ce zgâlţâie oameni bătrâni pe stradă şi zbiară la ei: Fii curajos! Fii curajos! Fii curajos!... 

Era o dimineaţă perfectă şi bătrânii nu erau înţelepţi, aşa cum îi vedeai în copilărie. Le era frică, nu erau deloc înţelepţi, nu aveau firimitură de vitejie în ei. De ce nu e nimeni viteaz, senin? De ce nu e nimeni împăcat? De ce vă înmuiaţi de spaimă imediat ce se lasă noaptea şi nu mai ştiţi chipurile icoanelor cu care v-aţi luminat pereţii? De ce tremuraţi şi nu vă găsiţi cuvintele? Aceleaşi cuvinte pe care le-aţi rostit la perfecţie acum o oră, repetând, repetând, repetând, până s-au prins şi de capetele pătrate. De ce n-aveţi curaj? De ce nu vă mai ţin picioarele? De ce nu ne puneţi "în genunchi cu mâinile sus" pentru că vorbim prea mult şi tare şi suntem plini de sine? De ce vă îndopaţi cu pastile pentru tensiune? De ce nu mai aveţi dinţi? De ce vă e frică de întuneric, dacă ştiţi bine că Bau-Bau nu există nici pe hol, nici sub pat, nici în balcon, nici în dulap, nici în cămară? De ce nu e nimeni curajos, viteaz, senin?

     Întoarcerea acasă. Mai am de trecut prin încă patru ţări, dar orice văd, presar distrat printre degete, ca boabele unor mătănii; pentru că e vorba de întoarcerea acasă. Omul care se întoarce se înghesuie în colţul vagonului şi închide ochii; de-ajuns de acum, de-ajuns cu toate călătoriile şi despărţirile; de-ajuns cu toate astea care fug înapoi, imediat ce s-a făcut un semn. Să fii din nou acasă, ca un stâlp înfipt în pământ; să vezi în jurul tău, dimineaţa şi seara, aceleaşi lucruri cunoscute... Da, însă lumea e atât de mare!

     Ia te uită la el, păcătosul! Stă în colţ, întruchiparea nefericirii, şi-i pare rău că n-a văzut nimic. Că n-a văzut Salamanca, nici Santiago; că nu ştie cum arată măgarii din Estremadura şi băbuţele din Ansó, că nu l-a întâlnit pe voievodul ţiganilor şi n-a auzit cum se fluieră din txistularis-urile basce. Omul ar trebui să vadă şi să atingă totul, aşa cum a bătut pe spate măgarul din Toledo sau a mângâiat tulpina palmierului din grădinile Alcazarului. Să atingă totul măcar cu un deget, să treacă cu palma peste lumea întreagă. Ce bucurie, când poţi să vezi ori să pipăi ceea ce n-ai cunoscut până acum. Orice diferenţă între lucruri sau oameni amplifică viaţa.

     Ai primit cu recunoştinţă şi bucurie tot ceea ce era altfel decât eşti obişnuit; şi, când ai întâlnit alţi călători, aceştia îşi rupeau picioarele umblând, pentru a nu pierde nimic din ceea ce e deosebit şi frumos şi altfel decât în orice altă parte; deoarece în noi toţi e ascunsă dragostea pentru belşug şi viaţă nesfârşită. Ascultaţi-mă, belşugul vieţii îl formează naţiunile; bineînţeles că şi istoria şi natura, dar acestea amândouă se contopesc în naţiuni. Dacă vreodată ne-ar trece prin minte să conducem lumea prin dragoste de viaţă, ar trebui să spunem cam aşa ceva (în toate limbile pământului):

     Caballeros, e adevărat că toţi oamenii sunt oameni; însă pe noi, călătorii, nu ne-a surprins atât de plăcut faptul că, să zicem, sevillanezii sunt oameni, cât faptul că sevillanezii sunt sevillanezi. Ne-am bucurat că spaniolii sunt într-adevăr spanioli; cu cât erau mai spanioli, cu atât i-am iubit mai mult şi cu atât i-am apreciat mai mult.

     Închipuiţi-vă că, tot din acest motiv subiectiv, i-am respecta pe chinezi pentru că sunt chinezi, pe portughezi pentru că sunt portughezi şi nu înţelegem niciun cuvânt din limba lor, şi aşa mai departe. Sunt oameni care iubesc lumea întreagă, în măsura în care lumea acceptă să aibă şosele asfaltate sau să creadă într-un singur Dumnezeu, ori să închidă bodegile şi cârciumile. Sunt oameni care ar fi în stare să iubească lumea dacă aceasta ar accepta o singură formă de civilizaţie, şi anume pe aceea a lor. Însă pentru că n-am ajuns cu dragostea până acolo, să încercăm în alt mod. E cu mult mai plăcut să iubeşti lumea întreagă pentru că are o mie de feţe şi e altfel de la loc la loc; şi apoi să strigi: Băieţi, dacă ne vedem cu atâta plăcere unii cu ceilalţi, să facem o Ligă a Naţiunilor; dar, pe sufletul meu, să fie Naţiuni cu tot ceea ce le aparţine, fiecare cu alt păr şi altă limbă, cu obiceiurile şi cultura sa; pentru că orice deosebire  merită dragoste, deoarece reproduce viaţa. Să ne unească tot ceea ce ne desparte!

     Şi atunci, omul care se întoarce acasă mângâie cu privirile dealurile viticole ale Franţei, cercetează culturile de hamei ale Germaniei şi se bucură din toată inima de ţarinile şi livezile de meri care îl aşteaptă dincolo de cea din urmă graniţă.

(Karel Čapek, Výlet do Španěl, 1930)